arta mea de a traii

Incepem mici si curiosi, apoi devenim un pic mai mari si nu chiar asa curiosi, apoi crestem si totul incepe sa ne copleseasca. Incepem sa alergam, sa avem drame, sa nu avem suficient, sa traga oamenii de noi, sa nu mai putem dormi, sa ne uitam visele tineretii si sa ne zbatem, zi de zi, sa ne zbatem sa supravietuim, sa avem ce manca, sa avem incredere in ceilalti, sa ne formam o familie care ne va aduce zilnic frica destramarii, sa vrem sa fim fericiti, dar sa nu stim exact ce inseamna asta, sa alergam cu limba scosa si sa visam la cai verzi pe pereti. Viata asta care nu vrea niciodata sa fie ce am fi vrut noi, care ne poarta in locuri pe care nu vroiam sa le vedem, care ne scoate in cale oameni pe care nu am fi vrut sa ii intalnim, care ne pune in situatii in care nici in ruptul capului nu am fi vrut sa fim, si care, culmea culmilor, cand inaintam in varsta se transforma in amintiri pretioase pe care ne-am da si sufletul sa le putem retrai. E asa de ciudat..

Cand suntem tineri suntem asa de nerabadatori sa ne traim viata, sa avem experiente, sa cunoastem, vrem totul si il vrem acum. Pe masura ce inaintam in varsta totul devine o corvoada am da totul sa fim din nou tineri, sa nu avem responsabilitati, sa putem umbla liberi. Apoi vrem familii, unii dintre noi, copii devin viata noastra, iubirea vine sau sta, viata devine o lupta pentru copii, sa aiba, sa fie fericiti, tu nu mai contezi asa mult, si apoi imbatranesti si tot ce iti doresti e sa ai copii langa tine, sa te iubeasca, sa te rasfete, sa nu te uite. Unii copii nu uita, majoritatea, da. E cam trist destinul omului daca stai sa te gandesti la adevarata lui esenta. Dar noi suntem foarte inteligenti, stim ca nu avem incotro, stim ca alta optiune nu avem, asa ca alegem ce e mai bun din ce ne e dat, alegem amintirile bune, alegem partile bune, alegem oamenii buni sa ii purtam in suflet, alegem sa mergem mai departe, sau nu. E o alegere, o alegere impusa, dar o alegere fara indoiala. Poti oricand sa alegi sa mori. Nimica nu te impiedica decat tu insuti. Putem alege sa fim buni sau rai, putem alege sa traim in izolarea inimii noastre sau nu. Putem alege sa trecem peste durere, caci avem din plin, sau nu.

Putem alege sa mergem mai departe, sa speram, sa luptam, sau nu. Este alegerea noastra sa ne plafonam, sa devenim plati si fara viata. Copilul din noi nu ar trebui sa moara niciodata, in viata el uneori este singura scapare, singurul care ne poate scoate la suprafata atunci cand ne scufundam in mocirla zilelor dureroase, singurul care ne poate aduce zambetul pe buze atunci cand totul este stupid si inutil, atunci cand simtim ca nimic nu mai merita. Copii au capacitatea sa se mire de tot ce ii inconjoara, pot sa iubeasca fara frica caci ei inca nu stiu durerea tradarii, ei inca nu au fost loviti de rautatea si egoismul oamenilor, ei inca pot trai viata in plinatatea ei. Nu au griji ca sunt grasi sau slabi, ca au haine de firma sau nu, ca au masina, casa sau nu, pentru ei toate aste nu exista, pentru ei viata e o minune, o noutate zilnica, e ceva ce trebuie descoperit si experimentat, si asta uitam noi. Coplesiti de facturi si job-uri, de iubiri tradate sau neimpartasite, de obsesii mai mult sau mai putin fondate, ne scufundam in noi si uitam sa traim de fapt, uitam ce vise aveam odata, uitam sa mai privim in jur.

Viata poate fi frumoasa, trebuie doar sa ai curaj sa lupti fara incetare, cu tine, cu cei din jur, cu totul, cu ziua, cu viata, dar pana la urma poate merita. Cum zice si vorba: "Better to have loved and lost than not to have loved at all". Sau in cazul nostru: "Better to have lived and suffered than not to have lived at all".

Articol ceva mai vechi de pe un alt blog. Se doreste a fi o replica..