Emoţii bacoviene revin în minte ca pulsul durerii sub presiunea arterială care tot creşte şi creşte… Fiorii ascunşi ai iubirii… Cu toate că uitam chiar pe cine-am iubit.. într-o taină totală. Dar acum ştiu că nu te voi uita nici în somnul cel mai adânc. E totul atât de adânc şi pustiu. Ce ridicol… ce alienare!

Ne rătăciserăm dintr-o dată într-un ochi de timp pierdut, într-un oraş părăsit de orice rază de lumină… lângă intrarea unei staţii de metrou. Tu ai fost şi vei fi doar o umbră a marii iluzii… ce a murit definitiv la fel ca speranţa, la fel ca orice altceva (sortit unei morţi de acest fel). Nu există minciuni şi nici adevăruri. E totul un haos neîntrerupt. Gustul unei hemoragii esofagiene - adâncul gust al morţii.

Începusem să te strig. Dar îţi uitasem numele şi te strigam în gând. Nu mai puteam vorbi. Toate sentimentele se dematerializau. Nu mai ştiam nici ce căutasem. Începusem să plâng, cu un plâns din acela de copil sărman. Toţi fiorii de iubire se transformaseră în lacrimi de durere. Ştiam că în curând mă voi trezi… că va fi ca şi când nu s-a întâmplat niciodată… Dar nu este aşa! La dracu! Nu este aşa cum am crezut în vis. Şi poate, la fel ca într-un vis, toate credinţele mele din stare de veghe sunt doar nişte iluzii.