continuare..

La 100 de ani de la moartea mea, s-au intamplat lucruri interesante. Textul de mai jos, singurul lucru pe care eu l-am scris in viata mea a starnit, evident dupa moartea mea si in conditii oarecum bizare, o intreaga isterie in lumea literaturii. Faima sa a crescut an de an, cu timpul numele meu ajungand sa fie citat in asociatie cu Tolstoi, Platon, Plutarh. Adica devenisem un greu. Un Wittgenstein al literaturii; diferite scoli au extras diferite intelesuri din textul meu, a fost analizat, intors pe toate partile si a dat nastere la mii de teorii. De ce am adus aminte de Wittgenstein? Pentru ca ala in viata sa a scris doua carti. Obscurul si absolut de neinelesul "Tractatus logico-philosophicus" si un dictionar de austriaca rurala; adica a scris o carte pe care nu a inteles-o nimeni, dar care a fost atat de ermetica, incat toata lumea buna a simtit nevoia sa spuna ca a priceput-o; singura lui carte buna de-adevaratelea este dictionarul. Si asta nu o spun numai eu, ci si prietenul meu Horst, care este austriac.

- Horst nu este austriac! - zice dactilografa. (apare si aici)
- Cui pula mea ii pasa ?! - racneste autorul.
Parul dactilografei se zburataceste ca niste pene, fata isi apleaca fruntea scriind si chicoteste incantata. Povestea continua.
Deci era austriac! In cartile mele, daca eu doresc ca Dorel sa fie numele vizirului, Dorel va fi, si daca ma enervez ii spun sultanului Natasa, pentru ca eu pot, pentru ca eu sunt scriitorul, adica un fel de mic Dumnezeu.

Sala de curs, genul de aula a facultatii, in care rareori se aduna toata lumea. Este o sala prea mare pentru a se tine cursuri in ea. Restul anului este nepopulata, in general aici se fac deschiderile anului scolar. Deschideri cu ocazia carora se aduna profesorii, rostesc discursuri stupide, stundetii din anul intai asculta, iar cei din ultimul an sunt absenti. Pur si simplu lipsesc. Si mai sunt celelalte ocazii, colocviile, simpozioanele importante mari, cu participare larga. Atunci cand oaspetilor, invitatii, sponsorilor competitiei si presei dorim sa le aratam ce scoala minunata au vizitat. Oamenii sunt feluriti, unii mici de inaltime, altii grasi, unul este inalt, ceilalti - cei nefeluriti - au priviri inteligent-critice si scrutatoare, au bibliografii, adnotari, trimiteri, sic, id, editor, lector, cz, etc. Intodeauna printre ei se afla si studenti, tinere sperante ale facultatilor; ei sunt scosi cu aceste ocazii, lustruiti pentru parada, li se face parul in codite si cosite, li se spala dintii si li se aproba subiecte cuminti. Cuminti dar curajoase. De ce cuminti? Pentru ca nu vrem sa jignim pe nimeni, nu vrem sa antagonizam ascultatori sau cititori. De ce curajoase? Pentru ca este foarte important ca in cercetarea academica sa gasesti intodeauna un mod nou si cat se poate de curajos de a privi problema. Acesta este curajul academic. Se numeste Cumintele Curajos si traieste in buzunarul decanului. E mic, dulce, galben si pufos, si de mult de tot, cand era inca om, a fost student. Fusese un student bun, pina cind, intr-o singura zi toate sperantele lui, visele mamei si asteptarile tatalui fusesera naruite. Era o zi chiar ca aceasta si, in dimineata acelei zile, tanarului nostru student o mana grijulie si matura ii spala dintii, ii facu codite si cosite, si-l trimise sa-si citeasca referatul. Rezultatul? Studentul a disparut pentru totdeauna. Cand parintii lui exasperati atacasera catedra de lingvistica; mama plangand, tatal in spume; doamna secretara - madam Broasca

i se spunea cand stiai ca nu te aude - le-a demonstrat celor doi, dincolo de orice putinta de tagada, ca baiatul nu fusese niciodata student aici.

- Stimata doamna linistiti-va, va inteleg, dar trebuie sa ne intelegeti si dvs. pe noi, fiul dvs nu a fost niciodata studentul acestui institut de invatamant.
- Tipat-rictus-plans.
- Da' de unde sa stiu eu, doamna, si ce suntem noi vinovati ca v-a mintit?
- Tipat-rictus-plins.

Scena a degenerat si a trecut prin desfasurarile obisnuite. Totul s-a incheiat ca de obicei, injectii, psihiatrie, spitalul de nebuni, parinti indurerati, cearcane... povestea obisnuita. Nu ne intereseaza prea mult pentru ca toate astea s-au intamplat. Ce este foarte important: nu ni s-au intamplat noua! Si ceea ce iarasi mai are ceva sens: nu se intampla acum, in prezent! Cui ii pasa de doi mosi care s-au spanzurat, ea imbracata in capot, el in halat, tinandu-se de mana; pe masa o tigara si o bautura fina; si de fiul lor cel natarau, ala cu nasul de evreu, care la scoala a plecat si nici un semn nu a mai dat ?
Cel mai emotionant lucru, din punct de vedere al calitatii actului poetic, este imaginea capotului si a celor doi batrani, restul sunt analize de text . De fapt, ce ne intereseaza pe noi acum? Hai nu va mai prefaceti, stiti cu toti ce asteptati: studentul, ala nou, cel caruia i s-a pregatit intrarea, cel despre care banuiesti ca in clipele urmatoare se va ridica si va incepe sa citeasca. Ei bine, studentul ala eram eu.

Dintr-o sursa..